Efemeride de Bucuresti

Încă este cald pe străzi, dar atmosfera nu mai este nici pe departe la fel de sufocantă ca acum câteva ore. Bucureștiul – acest veritabil cuptor – începe să se răcorească treptat, iar agitația de pe străzi dovedește că acesta este un moment al zilei mult așteptat și apreciat de locuitorii acestui oraș fascinant. Pe aproape toată lungimea sa, eleganta Cale a Victoriei este ticsită de măsuțe așezate în fața cafenelelor cochete, de localuri la tot pasul, de terase și de vânzători de înghețată la fiecare colț. Într-adevăr, e suficientă o usoara briza pentru ca oamenii să iasă în stradă într-o veritabilă procesiune, în căutarea confortului.

Pășesc agale, privirea mi se plimbă absentă peste mulțimea din jur, iar gândurile îmi confirmă că nu sunt preocupat de nicio problemă urgentă sau dilemă majoră. Pe scurt, sunt pur și simplu un om foarte relaxat care se îndreaptă încet spre hotel, abia conștient de cei din jur – oameni care vin și pleacă, râd, strigă, beau, se îmbulzesc, vizibil încântați de răcoarea serii. Vitrinele magazinelor sunt toate luminate, iar manechinele, gătite impecabil, rămân martori muți ai acestui spectacol stradal. Modelele privesc de pe afișele luminate, afișând o expresie distantă care pare să spună: „Ei bine, la ce te poți aștepta de la oameni?”. Tipic.

În momentul de față, nu mă interesează oamenii; sincer vorbind, mi se par mai captivante vitrinele pline de culoare și locuitorii lor non-umani. Siluete nemișcate și distincte, care mă privesc toate cu o notă de condescendență, de sus în jos, cu o aroganță aristocratică – genul de atitudine a unei lady față de o croitoreasă. „Știm cine ești, babaiatule, și știm ce ești. Prezența îți este tolerată, atâta vreme cât îți cunoști locul.”

Ei bine, aici îi contrazic, căci nu mă mulțumesc niciodată cu locul pe care îl ocup în viață. Sunt un spirit veșnic contestatar, așa că răspunsul meu este că nu dau doi bani pe părerea lor despre mine.

La urma urmei, cine sunt ei? O invenție umană, o copie a propriei noastre viziuni asupra vieții, transpusă în plastic sau hârtie și expusă în vitrine bine luminate. Sunt… cum să le spun… efemeri. După ce ei vor fi fost demontați și duși în depozit, când cămașa sau pantalonii aceștia vor ieși din modă, eu voi fi tot aici. La urma urmei, a fi om nu se demodează niciodată. Cine râde acum, eh?