Wayback machine cu mine

Traiesc mental intr’un loc cu ceva lumina si cumva, mai mult intuneric decat ar trebui, poate. Incerc sa iau orice avantaj din treaba asta, ca de schimbat nu pot, si nici nu prea vreau. Imi fac planuri si vise cu impletiri de lumini si umbre, de siluete de ieri proiectate pe canvasul amintirilor in alb-negru. Si vin si oaspeti de azi, mai putini, mai greu de asezat pe zisul canvas, mai greu de inteles si de aceea, cu putine sanse sa ramana fixati in celuloidul pe care as vrea sa il las pentru maine.

Ma intorc, mereu, spre anii de copilarie si adolescenta, ca un soi de accesare a unei chestii careia as putea sa ii spun “Wayback machine cu mine”. Asa cum au fost anii aia, traiti sub clopotul de ciment a vremii. Perioada mai buna, mai rea, mai nu mai stiu exact cum sa fi fost. Dar au fost perioade in care puteam. Sa visez de exemplu, ca nu vedea nimeni ce si pe unde ma inchipuiam. Intelesesem asta destul de devreme.

Puteam sa citesc si sa imi tes aventuri spre locuri pe care, mai tarziu, mult mai si prea tarziu, le’am  vizitat fara sa simt in realitate ce am trait in visarile mele. Sa fotografiez oameni si locuri mereu triste, mereu gri, imagini ale unei societati cu o historigrama blocata in zona de obscur si dezamagire.

Puteam si trebuia sa invat sa comunic intr’un limbaj duplicitar, fara valoare, dar care era vazut ca unicul posibil. O scena absurda a unui teatru Kafkian, cu actori fara emotii reale, unde cele mai bune replici erau minciuni si butaforie ieftina.  Scormonire fara rost si sens (credeam) a unui trecut interbelic pe care nu’l traisem si nu il cunoscusem, dar pe care il simteam inca viu, mergand in paralel cu existenta de rama ca animal de companie a vreunui politruc nemernic si dezinteresat. A fi si a vrea sa stii, intr’o vreme in care trairile de genul asta cauzau dosare undeva.

Trairi cu sentimentul coplesitor de inutilitate, ca o carafa cu gauri la o masa de insetati, cu sentimentul de neputinta al unei broaste prinsa in cuie  pe un carton, uitandu’se la alte broaste identice, doar ca in cuie diferite ca numar si pe cartoane mai colorate. Mda. Cuvinte in sfarsit rostite pe hartie, acum la peste 40 de ani de la acei ani. Inutil si trist. Si inutil.

Cuvintele nici nu mai au puterea pe care am crezut ca o vor avea, atunci cand nu puteam sa le dau vocii. Acum, le dau viata prin rostire, dar e un soi de viata a la Frankestein…artificiala si deloc datatoare de speranta ca vor rezista. Rostite si aruncate in realitate, nu au nici pe un sfert puterea pe care o aveau atunci, nespuse. Atunci, aveau puterea unui ciclon in mintea adoselscentului care eram; acum, nu starnesc decat un soi de briza lesinata si ceva praf de amintiri. Sau de zile obosite, zile ale unui Til Eulenspiegel cu pretentii ridicole de rezident al camerei obscure.

Filmul imi vorbeste mai pe intelesul meu, eu fiind copil al epocii acestuia…Imi spune chestii pe care le iau drept adevar incercat, testat si probat, asa cum un Baudelaire bate la cur orice elucubratie moderna. Sa ma doara sensul spre inapoi al trairilor mele de acum? Neee, viata mea se pare ca a mers lovita in aripa, dovada ca vad in departare incheierea un cerc inceput undeva in anii 60.